Alice in Wonderland

Lewis Carroll povestește imposibilul cu o seriozitate desăvârșită. O poțiune are gust de tartă cu cireșe, de curcan la cuptor și de pâine prăjită cu unt, toate deodată; o gloată de creaturi ude leoarcă aleargă într-o Cursă-Comitet în care toată lumea câștigă și toți trebuie să primească premii; o Omidă albastră fumează dintr-un narghilea cocoțată pe o ciupercă și pune cea mai simplă și cea mai grea întrebare cu putință—Cine ești tu? Alice, care recunoaște că nu prea reușește să se explice pentru că nu mai sunt eu însămi, vezi tu, își păstrează bunele maniere printre toate acestea, pălăvrăgind singură, discutând cu cei fără judecată și tot crescând și micșorându-se pe rând.

Farmecul stă în logica ce se răsucește înapoi asupra ei înseși și în jocul de cuvinte care nu se oprește nicicând: o Ducesă și un bebeluș care nu vrea să rămână bebeluș, un Motan de Cheshire rânjind care se șterge din văzduh cu coada înainte și își lasă zâmbetul atârnând în aer. Sunt petreceri cu ceai care nu se sfârșesc niciodată și partide de crochet jucate cu flamingi vii, toate istorisite cu tot calmul unei plimbări până la prăvălie.

Sub aparența absurdului curge ceva plin de gingășie—un copil care descoperă regulile unui loc lipsit de sens încercând să fie politicos cu niște creaturi care n-au niciuna. Încotro duce totul rămâne la latitudinea malului de râu și a lecturii. Ușa e mică, iar grădina de dincolo de ea e luminoasă.