Gânduri către sine însuși

De aici încolo, cartea devine o disciplină de dimineață, pregătindu-l să dea piept cu oamenii dificili și să-și găsească, prin cumpănire, drumul înapoi spre seninătate. Cântărește dacă moartea este un rău și hotărăște că nu este, ci doar o taină a firii, la fel ca nașterea. Numele lingușitoare sunt smulse de pe desfătări ca să scoată la iveală peștele mort și zeama de struguri de dedesubt, iar mintea zăbovește în schimb asupra lucrurilor mărunte: crăpăturile ce se deschid pe pâinea coaptă, smochinele pârguite ce plesnesc, lumina soarelui care trece drept printr-o crăpătură într-o odaie întunecată. Proza înaintează în pași scurți și cumpăniți, aforistici și îndemnători către sine, un om care își convinge propriul suflet să se liniștească.

Pe dedesubt curge un statornic memento mori — apeluri nominale de tămăduitori, cuceritori și filosofi care au ajuns cu toții la același țărm. Te-ai urcat pe corabie, ai navigat și acum ai ajuns la țărm — așadar, coboară. Și totuși sfatul nu este niciodată rece. El stăruie că lucrurile în sine nu ating sufletul, că mintea poate preface orice piedică în ceva de folos, că pacea este cu putință chiar și pentru un trup sfâșiat de fiare sălbatice, dacă judecata dinlăuntru rămâne liberă.

Ceea ce ne așteaptă aici este o minte la lucru în timp real, un împărat care își scrie instrucțiuni de care, limpede, avea el însuși nevoie. După aproape două mii de ani, ușa pe care o deschide este aceeași pe care o deschidea autorului ei în fiecare dimineață.