Adventures of Huckleberry Finn

Cea care vorbește cel mai mult este fluviul. Bucăți întregi din carte plutesc în voie, așa cum face și curentul — zorii care se ivesc încet, cei doi pescuind, înotând și tolănindu-se sub stele — până când un vapor eșuat, o vrajbă sângeroasă între două familii mândre sau o pereche de escroci ambulanți care se dau drept un duce și un rege pierdut vin să spargă liniștea. Povestită în întregime prin glasul lui Huck însuși — aspru, hazliu, needucat —, cartea alunecă de la comedie groasă la ceva mult mai duios, fără a-și anunța vreodată trecerea de la una la alta.

Sub fugarii și deghizările de la suprafață curge un fir mai apăsat: un băiat crescut să creadă că a-l ajuta pe Jim e un păcat, care se ceartă cu propria conștiință dacă să-și dea prietenul pe mâna stăpânilor. La rândul lui, Jim ajunge inima morală a cărții — Ești cel mai bun prieten pe care l-a avut Jim vreodată, îi spune el lui Huck, într-o clipă ascuțită de ceea ce frământă Huck în sinea lui.

E un glas care are încredere că poți să râzi și să observi în același timp. Unde ajunge, în cele din urmă, conștiința lui și cât îl costă asta — iată ușa pe care cartea o lasă deschisă.