Micul Johannes

Într-o seară, Johannes alunecă cu Presto într-o barcă pe iazul înserării, iar o mare libelulă albastră de pe margine se preschimbă, într-un cerc tremurător de lumină, într-o făptură cu aripi diafane și o cunună de zorele în păr. M-am născut în potirul unei zorele. Spune-mi Windekind! Așa începe o călătorie prin pădure și prin noapte. Are loc un ospăț al animalelor și al zânelor, într-o vizuină de iepure plină de licurici. Și mai e o cheiță de aur care, a doua zi dimineață, se dovedește a fi rămas în palma lui strânsă. Iar apoi e Wistik, cel mai bătrân dintre spiriduși, care povestește despre o cărticică în care scrie de ce toate sunt așa cum sunt — la fel de greu de atins ca propria ta umbră.

Frederik van Eeden a scris un basm care se deschide încet spre ceva mai mare. Dorul de minune se izbește de lumea oamenilor, cu învățătura, cu durerea și cu despărțirile ei, iar Johannes trebuie să învețe cât te costă căutarea a ceea ce cauți. Limbajul e liric și visător, cu imagini precum norii ce se prefac într-o grotă strălucitoare și o cărare largă de foc purpuriu peste mare.

Acel foc purpuriu duce către o alegere: între vraja basmului și povara lumii omenești. Cartea își păstrează gingășia și gravitatea până la ultima imagine și îl lasă pe cititor cu ceva ce rămâne multă vreme cu el.