Parcul Mansfield

Trec anii, iar casa cea mare se umple de vorbe despre căsătorii și avantaje. În ea își fac apariția sprințarii și lumeștii Crawford, Henry și Mary, al căror farmec dă un ton nou la Mansfield. Se pun la cale reprezentații teatrale în lipsa gravului Sir Thomas, se urmăresc logodne din motive greșite, iar gospodăria alunecă spre scandal, totul sub privirea lui Fanny, care își păstrează propria judecată tocmai când aproape nimeni nu i-o cere. Toată lumea ar trebui să se căsătorească de îndată ce o poate face în chip avantajos, declară Mary Crawford, iar Austen lasă acest cinism voios să vorbească de la sine.

Austen scrie aici cu o răbdare rece și ironică, transformând o plimbare prin grădină sau o conversație de salon într-o hartă tăcută a celor ce își doresc fiecare câte ceva, și cu ce preț. Doamna Norris își etalează zgomotos generozitatea, ferindu-se totodată de orice adevărată bătaie de cap; Lady Bertram plutește prin zile lipită de mopsul ei; Sir Thomas învață, încet și cu durere, să-și citească propriii copii.

În centrul ei stă cea mai puțin pretențioasă persoană din încăpere — săracă, trecută cu vederea, statornică —, iar întrebarea îndelungată și fără grabă a romanului este dacă tăria principiilor poate cântări mai mult decât spiritul sau averea. Ușa e deschisă. Fanny e pe scări, și cineva e pe cale să o observe.