Contele de Monte-Cristo

Ce urmează este o lungă coborâre. Un coleg gelos, un rival mistuit de dragoste, un procuror ambițios care ar prefera să îngroape un nevinovat decât să-și pună în pericol propria carieră. Fiecare își joacă rolul, iar Dantès dispare în Castelul If, fortăreața de pe insulă din care niciun om viu nu se mai întoarce. Acolo, în beznă, îl întâlnește pe bătrânul abate Faria, uscățiv și cu barbă, uimitor prin învățătura lui, care îi oferă ceva mai primejdios decât libertatea: un motiv de a o dori și taina unei averi ascunse pe o insulă pustie.

Apoi romanul face ceea ce puține îndrăznesc: îl lasă pe cel nedreptățit să se întoarcă. Îmbogățit peste orice închipuire, de nerecunoscut, mișcându-se prin saloanele Parisului sub un nume care ajunge ca zvon înainte de a ajunge în carne și oase, contele de Monte Cristo pune în mișcare o răfuială clădită cu răbdarea anilor. Vreau să fiu eu însumi Providența, spune el — iar romanul se învârte în jurul întrebării cumplite dacă are dreptul vreun om să fie așa ceva.

Este o carte a mărilor întunecate și a fortărețelor luminate de torțe, a aurului care se scurge printre degete ca grindina, a martorilor cu chipul acoperit și a diamantelor care atrag toate privirile, a unei justiții lente și chibzuite. Lungă, da, și darnică așa cum numai o poveste cu adevărat deplină poate fi. Îi dăruiește cititorului trădare și răbdare, cruzime și îndurare, ținându-le laolaltă până la ultima pagină.