Întoarcerea lui Sherlock Holmes

De aici, cazurile se deschid unul după altul, ca niște uși de-a lungul unui coridor. Desene cu cretă înfățișând omuleți care dansează și care înspăimântă soția americană a unui gentleman din Norfolk. Fiul unui lord dispărut dintr-o școală de dincolo de landele nordice. Un șantajist cu chip durduliu și zâmbitor și inimă de marmură. Un șir de busturi sparte ale lui Napoleon care duce spre o perlă furată. Fiecare se sprijină pe câte un lucru mărunt, trecut cu vederea: drojdia dintr-un pahar de vin, două litere pe un ciot de creion. Holmes, când rece, când teatral, scoate la iveală extraordinarul din banal, în timp ce Lestrade și tânărul său coleg plin de zel, Hopkins, își văd certitudinile destrămându-se.

Poveștile sunt cerebrale, dar enigmele rareori rămân doar niște enigme. Watson mărturisește că se bucura și jubila în fața primejdiei, mai însuflețit ca răufăcător decât ca apărător al legii, iar nu o dată legea se dovedește o unealtă prea grosolană pentru ceea ce cer, de fapt, aceste cazuri. Holmes întinde o față de masă albă și curată înainte de a-și dezvălui isprăvile, dar cântărește și el, cu propria mână, mila față de dreptate.

Iată-l pe Conan Doyle în cea mai sigură formă a sa: enigme care se țin pe picioare, un detectiv făcut om deopotrivă de vanitate și de loialitate, și un Londra zugrăvit în lumina felinarelor cu gaz și în ceață. Coridorul își urmează drumul, iar de-a lungul lui mai sunt încă uși care așteaptă să fie deschise.