Grădina secretă

Există aici o grădină care a stat închisă vreme de zece ani, cu ușa ascunsă și cheia îngropată de când a murit stăpâna casei. Mary aude de ea, o poartă în gând și nu-i dă pace. Un măcăleandru izbucnind în cântec de iarnă, o rafală de vânt ridicând iedera, propriile-i mâini tremurânde la gaura cheii — cartea nu se grăbește să o aducă la clipa în care, în sfârșit, se află înăuntru, în grădina secretă.

Ceea ce crește acolo înseamnă mai mult decât niște trandafiri. Mary o cunoaște pe Martha, o servitoare directă și cu inimă bună, și pe Dickon, un băiat al landei care ademenește veverițe și iepuri lângă el cu un fluier de lemn. Mai e și bătrânul morocănos Ben Weatherstaff, care îi spune pe șleau că sunt amândoi croiți din același aluat acru. Un strigăt în noapte o duce tot mai adânc în casă și către un secret pe care aceasta îl păstra. Hai să nu vorbim despre moarte, spune cineva. Hai să vorbim despre viață.

Burnett scrie cu căldură și cu o răbdare lirică, lăsând tristețea să iasă la suprafață pieziș și bucuria să sosească pas cu pas: un brândușă sărutată, un chip acru care ajunge aproape frumos. E o carte despre lucrurile părăsite care prind din nou viață: o grădină, o casă, o mână de copii cărora nu li s-a dat cine știe ce șansă. Ușa e întredeschisă și iedera freamătă. Nu-ți cere decât s-o urmezi înăuntru.