Ultima reverență

Watson povestește, credincios și limpede la minte, în timp ce Holmes își croiește drumul prin raționament, de la fapte mărunte la adevăruri mari: un cuvânt tipărit greșit, o pată de noroi, o fixație asupra vreunui amănunt banal al căii ferate, pe care toți ceilalți l-au trecut cu vederea. Misterele se întind de la o statuetă-fetiș din piele întărită, aflată pe un dulap de bucătărie, la niște planuri furate de submarin ascunse în buzunarul unui funcționar mort, și mai departe, până la stâncile negre din Cornwall și la prăbușirea unui spion în ajunul războiului. Alături apare și tovărășia binecunoscută: Lestrade, iute ca o nevăstuică, și Mycroft, corpolent și atoateștiutor, mulțumit să-și încaseze salariul modest și să nu schimbe nimic la sine.

Groaza este ținută aproape de cotidian. Holmes se preface a fi pe patul de moarte pentru a smulge o mărturisire de la un otrăvitor sau lasă un vinovat să scape nepedepsit atunci când dovezile legii oficiale îi jignesc simțul intim al dreptății. N-am iubit niciodată, Watson, recunoaște el într-unul dintre cazuri, dar dacă aș fi iubit și dacă femeia pe care aș fi iubit-o ar fi avut un asemenea sfârșit, poate că aș fi făcut întocmai ca vânătorul nostru de lei fără de lege.

Iată un detectiv aflat în plină putere și, în ultimele pagini, în pragul unei lumi schimbate. Opt uși, fiecare deschizându-se spre o mică enigmă, fiecare așteptând doar pe cineva căruia îi place să privească o minte la lucru.