Poveștile fraților Grimm

E o lume de personaje pe care aproape toată lumea și-o amintește pe jumătate. Trandafiraș, dormind o sută de ani în spatele unui gard de spini care înghite un palat întreg. Hansel, însemnându-și drumul cu pietricele, și Gretel, care îi salvează pe amândoi poftind o vrăjitoare să-și arate singură cuptorul. Rapunzel, lăsându-și în jos părul de aur. Ilsabill, nevasta pescarului, dorindu-și să ajungă tocmai de la o colibă până la soare și lună. Și Rumpelstiltskin, torcând toată noaptea și cântându-și în barbă: Puțin bănuiește stăpâna mea că mă cheamă Rumpelstiltskin.

Proza e simplă și fără grabă, făcută să fie citită cu voce tare, cu cântece care se repetă cuvânt cu cuvânt și cu vorbe pe care ascultătorul învață să le rostească odată cu povestitorul. Prin ea trece o întunecime adevărată — un lup gătit cu boneta bunicii și tolănit în patul ei — iar alături de ea, o vână comică spusă cu seriozitate netulburată: patru animale bătrâne care se cocoață unul peste altul într-un turn șubred ca să sperie o ceată de tâlhari, un pitic atât de turbat de mânie încât își înfige piciorul prin podea.

Sub farmec curge o logică liniștită. Milele mărunte făcute unor făpturi trecute cu vederea se întorc mai târziu; prostia se dovedește a fi înțelepciune deghizată; cei puternici sunt umiliți, iar cei umili înălțați. Ușa stă deschisă spre o pădure care așteaptă de foarte multă vreme să fie pășită din nou.