Eseuri de Henry David Thoreau

Mintea care lucrează aici este deopotrivă neliniștită și fără grabă. Un banal ger de iarnă devine o întreagă botanică de cristal, o filozofie crescută fără a păși dincolo de prag. O barcă alunecă noaptea cu focul la prova, luminând fundul râului spre a dezvălui peștii adormiți în cele mai felurite poziții. În Maine, un canoe se retrage printre arini, iar doi elani privesc țintă ca niște iepuri uriași, luați prin surprindere. Thoreau îl citește pe Chaucer ca pe părintele omenos al poeziei engleze, așază versul aspru al lui Ossian alături de cel al lui Homer și urmărește mărul de-a lungul secolelor până la un exemplar sălbatic care prosperă neobservat pe o stâncă, a cărui istorie o cunoaște poate doar un pițigoi.

Apoi tonul se ascute. Refuzând să plătească impozitul electoral, Thoreau petrece o noapte la închisoare și descoperă că zidurile de piatră i-au confundat trupul cu întreaga sa ființă — gândurile îi trec dincolo de ele, iar el ajunge să compătimească instituția mai degrabă decât să se teamă de ea. Există aici indignare, împotriva sclaviei și a unui război nedrept, însoțită de un umor pieziș. Cea mai bună guvernare este aceea care guvernează cel mai puțin, scrie el; în altă parte, Nu citiți Times-ul. Citiți Eternitățile.

Un miros poate purta un argument pe care retorica nu-l poate duce. Un singur nufăr alb, înălțându-se neîntinat din mâl, ar putea reînvia o speranță firavă. Ceea ce le cere cititorilor această culegere, și le răsplătește, este atenția: paginile ei se cheltuiesc întru a dovedi că în Sălbăticie se află mântuirea lumii, un lucru observat pe rând.