Max Havelaar

În teancul acela trăiește o cu totul altă poveste — povestea lui Max Havelaar, un idealist Asistent Rezident abia numit la Lebak, în Java olandeză. Strălucit și contradictoriu, în același timp ascuțit la minte și cu inima duioasă, Havelaar depune un jurământ prin care se leagă să apere populația băștinașă de stoarcere și tiranie, iar apoi face greșeala de a-l lua în serios. Alături de el stau soția lui devotată, Tine, cinstitul și prudentul Controlor Verbrugge, un demn Regent în vârstă ale cărui abuzuri Havelaar e dator să le dea în vileag și o văduvă care crede că soțul ei a murit fiindcă a pus aceleași întrebări.

Cartea se mișcă între două registre și le lasă să se contrazică între ele. Moralizarea plină de sine a lui Drystubble îi trădează la fiecare pas propria ipocrizie, în vreme ce capitolele din Java sunt purtătoare de indignare morală. Povestea inserată a băiatului Saïdjah și a Adindei lui aduce o elegie discretă. Multatuli se încrede în ironie ca să facă treaba: cinstea unui hamal, ochii plecați ai unui șef de trib, un șir de dovezi documentate citite cu voce tare într-o încăpere tăcută.

Scrisă spre a fi ascultată, aceasta este o carte care nu se sfiește să vorbească deschis despre o nedreptate pe care refuză s-o lase îngropată. Nu cere altceva decât cititori capabili de credința aceea grea, că sub epiderma întunecată bat totuși inimi — și apoi le ține ușa deschisă.