Mașina timpului

Până joia următoare, aceeași gazdă apare murdară, șchiopătând, trasă la față, și începe să povestească opt zile petrecute în anul 802.701. Descrie cum s-a prăbușit pe o pajiște biciuită de ploaie, la poalele unui Sfinx Alb roas de vreme, ai cărui ochi orbi surâdeau prin perdele de grindină. Descrie o lume de palate în ruină și un popor mărunt și blând, în tunici purpurii — iar în întunericul de sub ei, ceva palid care fuge spre o fântână și coboară în adâncul pământului. Cea mai mare parte va suna a minciună, avertizează el. Fie și așa! E adevărat — fiecare cuvânt, oricum ar fi.

Wells își trimite călătorul într-un viitor care refuză necontenit forma la care se așteaptă. Firavii, copilăroșii Eloi și Morlocii cei nocturni sunt două ramuri ale aceluiași copac istovit, iar teoriile pe care le clădește ca să-i explice se tot schimbă pe măsură ce duioșia (o fată pe nume Weena, salvată dintr-un râu în timp ce propriul ei popor privește nepăsător) complică fiecare concluzie rece. Minunea de aici ascunde un vârtej dedesubt.

Sub aventură curge o întrebare adâncă despre unde duc, până la urmă, tihna și lupta. E o carte despre timpul nemărginit și lucrurile mărunte care îi supraviețuiesc: un râu de oțel lustruit sub un cer purpuriu, flacăra unui chibrit într-o peșteră, un chip de marmură roas de vreme surâzând prin grindină. Ușa rămâne deschisă la capătul acelui lung coridor al laboratorului. Pășește dincolo și vezi cât de departe duce.