Războiul lumilor

O mulțime se adună la marginea gropii, așteptându-se să vadă oameni. În loc de asta, iese la iveală o masă cenușie și lucioasă, cu ochi întunecați și tentacule care se zvârcolesc, iar priveliștea îi împrăștie pe toți. Apoi vine Raza Termică, iar solia pașnică, purtându-și steagul alb, se preface într-o clipă în flăcări. De aici, naratorul fuge peste o landă în flăcări, se ascunde într-o casă în ruine alături de un preot a cărui credință se destramă și îi iese în cale un artilerist plin de planuri grandioase. La Londra, între timp, fratele lui e prins în valul uriaș și cuprins de panică al unui exod care golește orașul.

Wells scrie apocalipsa cu o ciudată dublă vedere: ochiul clinic al naturalistului care catalogează anatomia marțienilor și cel tremurând al unui om devenit, după propriile lui cuvinte, un animal printre animale, sub călcâiul marțienilor. Drumuri înnegrite zac risipite ca ruinele Pompeiului; o alee de buruiană stacojie se înalță asemenea unor picături uriașe de sânge; cuirasatul Thunder Child se năpustește în flăcări asupra mașinăriilor, în vreme ce refugiații privesc de pe mare.

Ceea ce rămâne nu sunt mașinăriile, ci întrebările de dedesubt — cum arată omenirea atunci când e despuiată de ordinea ei obișnuită și cât de mult din lume a stăpânit ea cu adevărat vreodată. În ciuda amplorii sale cosmice, povestea se tot îngustează, până când tot ce a fost sfâșiat își găsește liniștea în ceva mărunt, omenesc și plin de gingășie.