David Copperfield

Băiatul trece printr-o copilărie când caldă, când crudă. E acolo Peggotty, cu cusutul ei la lumina lumânării, și casa-corabie de la Yarmouth, cu ceasul ei olandez și tava de ceai zugrăvită. Dar e și rece fermitatea tatălui vitreg, domnul Murdstone, un depozit plin de sticle de spălat și de etichetat, și un drum lung și zdrențuit din Londra spre Dover, când nu-i mai rămăsese nimic de vândut. Pe parcurs, David adună în jurul lui oamenii care aveau să-l modeleze. Pe unii îi iubește prea ușor, cum sunt fermecătorul Steerforth și credinciosul pescar, domnul Peggotty. De alții nu se poate abține să nu se ferească, precum lipiciosul și holbatul copist Uriah Heep, care insistă întruna asupra propriei smerenii. Iar alții, precum veșnic optimistul și veșnic insolvabilul domn Micawber, sfidează orice categorie.

Dickens îi scrie într-o caricatură care, cine știe cum, se adâncește până devine ceva adevărat. Aritmetica fericirii și a nefericirii la Micawber e comică până în clipa în care nu mai e. Privirea de copil prinde deopotrivă absurdul și cruzimea tăcută, ca atunci când o plăcuță de pe terenul de joacă, avertizând despre o vietate care mușcă, se dovedește a-l viza chiar pe David. Excentricitatea aprigă a domnișoarei Betsey își întrerupe mereu propria duioșie cu un lătrat: Janet! Măgarii!

E povestea unui orfan care își găsește drumul spre bărbatul menit să devină, prin încrederi puse greșit, devotamente nesăbuite și o iubire pe care îi ia o viață s-o recunoască. Vă rog, mătușă, sunt nepotul dumneavoastră, reușește să spună băiatul zdrențuit în pragul casei din Dover, și tot ce urmează crește din această propoziție tremurândă. E o carte mare, și își merită întinderea, cuprinzând o lume întreagă de oameni care parcă își văd mai departe de viață chiar și după ce lectura s-a încheiat.